Toma-Leonida Dragomir
Volumul foarte mare de informaţie acumulată în fiecare domeniu, adeseori mult prea bogată în raport cu ceea ce se cere în practică, a condus la situaţii în care instruirea universitară depăşeşte cu mult necesităţile practicii. Depăşirea se poate manifesta prin excesul de informaţie generală sau prin excesul de informaţie de specialitate. Universităţile au tendinţa de a provoca astfel de situaţii, iar argumentele pe care le invocă referitor la aceste situaţii sunt legate de deschiderea foarte mare pe care învăţământul superior trebuie să o dea absolvenţilor şi de faptul că pregătirea universitară nu este una pe termen scurt.
Piaţa muncii are de regulă cerinţe concrete, restrânse la perimetrul delimitat de activităţile convergente firmelor şi instituţiilor. Pentru acestea, în majoritate covârşitoare fără activităţi ştiinţifice ci doar aplicative, inclusiv de tip servicii, este important ca universităţile să furnizeze absolvenţi strict calificaţi, imediat utilizabili. Foarte mulţi studenţii, care lucrează încă din primii ani de studenţie, îşi însuşesc o astfel de optică şi îşi încheie studiile într-o stare de totală dependenţă profesională faţă de entităţile la care lucrează şi cu un orizont profesional real de foarte scurtă durată.
Procesul Bologna constă în esenţă într-un ansamblu de politici la nivel european destinat restructurării şi orientării învăţământului superior. Cunoştinţele, abilităţile şi, în general, rezultatele învăţării constituie în cazul învăţământului superior o mulţime structurată pe trei cicluri de învăţământ: licenţă – masterat – doctorat, iar în cadrul fiecărui ciclu pe numeroase programe de studii. Structurarea pe cicluri, abordarea procesuală şi asigurarea calităţii reprezintă principalele obiective ale acestui ansamblu de politici. Unul dintre elementele definitorii ale abordării procesuale îl constituie calificările, iar instrumentul corespunzător este cadrul calificărilor. Calificareareprezintă recunoaşterea oficială a valorii rezultatelor individuale ale învăţării pentru piaţa muncii, precum şi pentru educaţia şi formarea profesională continuă, printr-un act de studii (diplomă, certificat, atestat) ce conferă dreptul legal de a practica o profesie / meserie [1].
Fiecare stat european urmează să îşi dezvolte până în anul 2010 propriul cadru, denumit Cadru Naţional al Calificărilor, să înscrie calificările într-un Registru Naţional şi să integreze structurile naţionale într-un Cadru European al Calificărilor [2]. Conform H.G. nr. 1357/2005, în România autoritatea naţională pentru stabilirea cadrului naţional al calificărilor din învăţământul superior şi actualizarea periodică a acestuia revine ACPART (Agenţia Naţională pentru Calificările din Învăţământul Superior şi Parteneriat cu Mediul Economic şi Social). În cazul României structurarea calificărilor pe cele trei cicluri, promovată de ACPART prin metodologia Cadrului Naţional al Calificărilor din Învăţământul Superior (CNCIS), este redată în Matricea CNCIS prezentată în fig. 3. [1].
Simplist, problema implementării acestei structuri se pune astfel: calificarea este cea care generează un program de studiu (fig.1). Ea este asociată, potrivit matricei din fig. 3 unui anumit nivel de pregătire şi este destinată pentru a face faţă unui număr de ocupaţii existente pe piaţa muncii, asigurabile prin competenţe profesionale şi transversale bine delimitate, descrise prin descriptori adecvaţi şi situate deasupra unui nivel minimal impus. Tot acest ansamblu reprezintă specificaţii conceptuale obligatorii şi de fond pentru elaborarea programelor de studii, specificaţii sintetizate atât cu contribuţia universităţilor cât şi a pieţei muncii, atât a specialiştilor şi managerilor cât şi a studenţilor. Odată adoptat un program de studii, acesta trebuie implementat ca atare, trebuie integrat într-un sistem de asigurare a calităţii şi trebuie să genereze calificarea căruia îi este destinat.
Figura 1.
Acest mod de a pune problema diferă faţǎ de situaţia actuală generală din universităţi, când un program de studiu este generat plecând de la domeniile de competenţe ale corpului profesoral şi doar în final se identifică ce calificări deserveşte programul (fig. 2).
Figura 2.
Matricea CNCIS redată în fig. 3. permite definirea de calificări bazate pe competenţe care pot acoperi, în principiu, un spectru foarte larg de ocupaţii, de la cele productive până la cele de cercetare.
Evident, se pune întrebarea dacă noua abordare nu îngustează orizontul profesional şi intelectual al absolvenţilor. Cu certitudine nu se va produce aşa ceva. Se va obţine o eficientizare a învăţării prin faptul că aceasta trebuie să conducă la competenţe, inclusiv la cea transversală de a şti să identifici ce trebuie să înveţi pentru a parcurge o carieră. În aproape toate domeniile vor fi identificate cunoştinţe la care va trebui să se renunţe şi va apărea necesitatea de a se câştiga prin proiecte, deprinderea de aplicare a cunoştinţelor şi abilitatea de finalizare a temelor.
În mod firesc se pune şi întrebarea utilităţii proceselor de certificare (autorizare sau acreditare) derulate până acum în învăţământul superior. Tradiţia, asociată cu schematizarea din fig. 2, a condus până acum la rezultate acceptate, sub o formă sau alta, de societate. Cunoştinţele şi abilităţile câştigate în universitate, chiar neoferite pieţei muncii sub forma explicită de competenţe, ci prin calificări finale (inginer, economist, profesor, etc.), au permis absolvenţilor să se integreze în societate. Acesta a fost trecutul şi este încă în multe ţări prezentul. Certificările obţinute până în prezent au o valabilitate de durată limitată, iar viitoarele certificări se vor face numai pentru programe implementate după principiul din fig. 1. Acesta este viitorul. Altfel spus, programele de studii aflate în derulare, se vor derula în mod nestânjenit până la expirarea certificării, iar apoi se vor adapta noului principiu.
[1] ***, Cadrul Naţional al Calificărilor din Învăţământul superior, ACPART, Bucuresti, 2008, www. acpart.ro
[2] ***, A Framework for Qualifications of the European Higher Education Area, Bologna Working Group on Qualifications Frameworks, Ministry of Science, Technology and Innovation – Danemark, Copenhagen, http://www.vtu.dk
